Despre  alpinism s-au scris deja multe carti si articole interesante. Cand insa alpinismul a ajuns in atentia presei, aceasta a fost mai degraba in momentele in care se intâmplau tragedii, care stârneau curiozitatea oamenilor. Raspunsul la cea mai frecventa intrebare “de ce?”, intrebare care nu se pune la alti sportivi, aceasta fiind in exclusivitate rezervata  alpinistilor, practic nu exista. Daca insistam sa raspundem, riscam sa folosim sabloane sau sa construim rapid niste filosofii care poate nu intotdeauna ne reprezinta. Marele alpinist Lionel Terray a raspuns simplu, scriind o carte, care a avut cel mai mare succes in literatura de specialitate, iar raspunsul a fost tocmai titlul cartii sale: Cuceritorii Inutilulului.

Societatea in care traim, datorita vitezei care impinge spre ignoranta, este predispusa sa considere toate aceste activitati inutile, valorile adevarate fiind reprezentate de multe alte simboluri fara de care se pare ca nu putem trai. Da, oamenii din totdeauna au simtit o puternica dorinta de a descoperi si asta fara sa tina cont de utilitatea acestora, doar din punct de vedere material. Este si o usoara ironie in aceasta afirmatie Cuceritorii Inutilului.

Alpinismul nu aduce bani si rareori aduce o recunoastere pe masura rezultatelor, nu aduce bogatie dar cei care se intorc de acolo de sus, aduc acasa o alta comoara. Pentru a descoperi insa aceste valori, trebuie traita diferenta intre a ti se povesti sau a povesti.

Cred ca asta este una din cele mai intemeiate motive pentu care unii se duc din Himalaya pana pe Antarctica , din Anzi pâna in Papua Noua Guinee, traverseaza Groenlanda sau strabat deserturile Terrei. Marea aventura este ceea ce i-a impins pe cei curajosi sa traverseze Pacificul cu pluta, sa coboare in Groapa Marianelor, in adâncul pesterilor si chiar sub calota glaciara a Polului Nord. Sa povesteasca acele experiente personale care reprezinta cea mai mare valoare de fapt, pentru fiecare individ in parte. Viata insasi fiind alcatuita din o serie de experiente personale care ne modeleaza, ne marcheaza in timpul scurtei noastre experiente pe pamânt.

Au trecut peste 20 de ani de când mi-am legat viata si destinul de un capat de coarda. Legatura s-a dovedit  foarte puternica. Bucuria miscarii, libertatea spirituala, entuziasmul, autodepasirea, raspunsul la provocari, sunt doar câteva lucruri amintite ce stau la baza acestei minunate activitati.


Locuitorii vailor adanci, cei ce privesc muntii drept lacasul zeilor, traind intr-o simpla armonie cu natura, m-au invatat ca, contributia mentala care ne aduce mai aproape de micile victorii, pe care noi oamenii le traim cu atâta bucurie, este mai important decât succesul dobândit cu forta. De fapt, cei care intr-un final ajungem la poalele celor mai inalte vârfuri din lume, batând drumul lung si anevoios, ne dam seama ca nu suntem acolo pentu a lasa o amprenta asupra muntelui, iar ideea cuceririi, chiar daca unii au mai crezut in asta, dispare si ea undeva, departe, in civilizatia de unde am pornit.

Aici, pe acest teren brazdat de crevase, printre seracuri  imense, pereti de mii de metri, omul este un intrus, ascensiunea, victoria ii este permisa numai cu acceptul dat. Orgoliul de cuceritor dispare rapid in fata primei avalanse care se intinde pe versant, având lungimea de peste 1000 m. Aveam  20 de ani când am trait marea aventura a Fisurii Albastre, apoi speranta de-a iesi din lungul traseu Sperantei.

Am trait “inalta aventura”, pe muntele Cho Oyu, calcând peste 8000 m si am retrait povestea celor care au patruns primii in verticala intunecatului perete nordic al Eigerului. Datorita unui bun prieten am vazut cu Ochii mari Himalaya si am vizitat Mama cu colierul…, o ascensiune superba pe Ama Dablam. Am fost cap de coarda 1200 m in Pilierul Walker din fata nordica a lui Grandes Jorasses si am admirat impreuna cu doi prieteni buni, gigantica umbra a lui Petit Dru ce se reflecta asupra vaii Chamonixului. Am asteptat prima raza de lumina pentru a ma incalzi pe Aconcagua si m-am gândit la Cuxi, cel pe pe care nu am apucat sa il cunosc personal, doar prin intermediul Singuratatii Verticalelor, pe cel mai impunator vârf al Alpilor, Matterhorn. De multe ori, când am momentele mele linistite, imi amintesc de toate acestea, amintirile fiind din ceea ce traiesc, când nu sunt plecat in muntii cei dragi.

Anul 2010 insa mi-a oferit o sansa deosebita, sansa de a incerca ascensiunea muntelui K2 , poate cea mai mare provocare in viata unui alpinist. Despre aceasta vom continua sa vorbim aici!