Foto: Sebastian Mastahac

Oricum mi s-a explicat,  eu tot nu am inteles vanatoarea.

Ca barbat, aventurier, cu un cutit frumos la brau, cu arma pe umar, imbracat altfel decat se obisnuieste prin mall-uri. Recunosc ca imaginea vanatorului de animale este mult mai atractiva decat cea a vanatorului de moda, care in lipsa de personalitate imbraca orice numai sa fie aliniat cu ceea ce se poarta. Hainele spun multe despre cei care le poarta.

Si totusi nu stiam de ce, dar nu intelegeam vanatoarea.

Dar dupa o vacanta la schi, in Austria, am inteles de ce ma intristeaza atat de mult uciderea unui animal liber.

In holul pensiunii unde am stat, unde totul era perfect, inclusiv animalele de pe pereti  erau perfecte, dar ochii de sticla, stralucitori, ai animalelor impaiate se uitau mereu la mine, incercau sa-mi spuna ceva, dar privirea lor spunea de fapt totul.


Foto: Minerva Vincze

Am vazut aceste marmote, care fluierau cand am trecut prin preajma lor. Se jucau fericite, iar eu le-as fi putut privi toata ziua. Cerbul si caprioara taiati in doua si agatati pe un cui, candva coborau la izvorul din care si eu mi-am potolit setea si foarte probabil si vanatorul care i-a impuscat. Pasteau iarba pe care am calcat descult, ca sa pot simti pamantul cat mai aproape. Strabateau poienile, pasunile, toate locurile dragi mie si lor, unde traiam momente de libertate, la fel ca si ele, in adierea vantului.


Foto: Sebastian Mastahac

Alte trofee au fost expuse, doar pentru ca, asa cum le-a dat Dumnezeu  ghinion in crestetul capului, purtau doua proeminente osoase, care daca la imperechere le-au adus faima si respect, le-au cauzat si moartea din arma colectionarilor “rafinati”.

Casa scarilor vorbea despre durere si nici o lumanare, nici un aranjament de sarbatoare,  luminite si perdelute, nu compensau nimic. In mod involuntar, am mangaiat marmotele impaiate cerand iertare, le-am mangaiat cu aceeasi dragoste cu care il mangai acasa pe cainele nostru. Cand il privesc  vad sinceritate si iubire neconditionata.


Foto: Minerva Vincze

Libertatea este acel sentiment pentru care traim, inseamna posibilitatea de a alege, iar in momentul in care ne declansam arma tocmai am decis in locul altuia.

Indienii intelepti cereau iertare vanatului pentru ca i-au luat viata si au facut aceasta din necesitate, nu din pasiune, iar cand mocasinul lor atingea solul in timpul dansului, au facut-o ca o rugaciune transmisa pamantului mama. Ei stiau ca viata depinde  de tot ceea ce ofera pamantul. Genocidul bizonilor, executat de rasa alba, superioara celor ” simpli”, conectati la natura, avea scopul de a reduce existenta indienilor, ceea ce a si dus la disparitia lor. Acum sunt documentare realizate cu bugete mari, care ne fac spectatorii marelui ecran si astfel incercam sa mai intelegem cate ceva din ce a fost in trecut.

Ursul, regele berii in Romania, traia in padurea lui, pana cand noi i-am taiat caile de acces si i-am micsorat perimetrul vital. Este de-a dreptul dizgratios cand acest animal superb ajunge sa caute prin tomberoanele oraselor de la baza muntilor. Ursul nu face asta din pasiune, ci cauta hrana pentru ca e flamand. Il dam la stiri si ne miram, e o curiozitate si un pericol pentru societate, deci trebuie prins, executat, inchis. Nu mai avem loc unii de altii, asa ca noi, ne perfectionam armele iar ursul vrea doar sa manance, sa-si creasca puii, sa-i ocroteasca si sa-i vada liberi, la fel ca si noi, oamenii.


Foto: Sebastian Mastahac

Desigur, am auzit multe argumente despre selectia “nenaturala”,  adica cu arma si ingrijirea vanatului, dar am auzit si nemultumirea fata de faptul ca cei puternici, intr-un fel sau altul, si pe noi ne-ar selecta.  E drept, cu metode mai subtile.

De-a lungul istoriei au fost mai multe selectii si in randurile populatiei, dar despre asta, mai repede sau mai tarziu, au aparut lucrari literare, iar copii le-au invatat pentru cultura lor generala, la scoala. Predator, dotat cu arme sofisticate vana oamenii, iar noi l-am vazut urat, rau, necrutator si lipsit de sentimente. Desigur, trofeele lui erau umane, iar el este un monstru. Imi aduc aminte de filmul “Casa de ceara”, unde statuile expuse erau de fapt oameni ucisi. Dar noi numim aceste filme “de groaza” si pentru a ne satisface ipocrizia, montam o cifra 16 pe ecran. Cifrele insa nu apar decat in cazul filmelor, la stiri inca nu am vazut. Filmele de seara sunt cu atentionare si restrictie pentru sufletul unui copil, dar stirile care prezinta realitatea de zi cu zi sunt prezentate cat se poate de agitat si antrenant, punand accent pe tot ceea ce este negativ si aceasta nu reprezinta un pericol real pentru copii, este doar realitatea in care traim. Violenta reala este aprobata si transmisa, daca s-ar putea si in direct, dar asta nu reprezinta nici un fel de problema.

Cei care se uitau cu ochii de sticla, agatati pe peretii holului, nu sunt  subiectul unei lectii de istorie. Sunt doar niste exemple care ne confirma incapacitatea noastra de a evolua. In viata de zi cu zi ne inconjuram cu o sumedenie de lucruri si aspiratii, care ne fac din ce in ce mai limitati in dorinta noastra de a fi liberi. Evadand insa in libertate, pe durata unui weekend, apasam fara ezitare tragaciul pentru a dobori pe cel ce traieste libertatea la care noi doar tanjim.


Foto: Sebastian Mastahac

Unui adult, fara indoiala, aceasta poveste poate fi rastalmacita si intoarsa, explicata, dar incercati sa explicati copilului care ati fost. Coborati adanc in sufletul vostru si descoperiti copilul care se juca  cu cei mai buni prieteni ai lui, caprioara, ursul …


Foto: Sebastian Mastahac

Copilul, cu sinceritatea pura, va intelege cerbul, caprioara, marmotele, care si-au pierdut cel mai valoros lucru pe care il avem… viata.