Aveam cam 5 ani cand auzisem prima data de cei ce urca muntii cei inalti. De atunci visam zi si noapte la Himalaya.

Zsolt Torok

Pana in 2006 insa, cand aveam 33 de ani aceasta dorinta nu se implinise. In 2006 am reusit pentru prima data sa strang bani pentru a putea participa intr-o expeditie himalayana iar pana atunci am adunat multe ascensiuni dificile asa cum de fapt faceau si cei care plecau in Himalaya in anii 50. Alpinistii himalaysti de fapt erau cei mai buni cataratori din muntii Alpi, cu trasee parcurse care erau considerate pe atunci cele mai dificile. M-a surprins si am realizat ca sunt ramas in urma pentru ca de fapt acum oricine poate aborda orice munte din lume, trebuie doar sa plateasca suma necesara. De aceea nu mai este nevoie de Fisura Albastra sau trasee de referinta din muntii Alpi. Himalaya aduce faima si imagine, si sunt din ce in ce mai multi care pleaca direct sa cucereasca marile inaltimi.

In anul 2006 dupa ce am visat zeci de ani sa pot pleca spre muntii cei mari, aveam si banii iar singurul alpinist (este mult mai mult decat alpinist), Cristian Tzecu a fost cel care a spus „ok, hai sa mergem pe Cho Oyu”.
Tzecu a depasit de mult faza de a demonstra sau a aduna vreo performanta, el este un adevarat artist, el urca muntele pentru a gasi valorile interioare si a le intelege, muntele reprezinta doar un mijloc ajutator pentru a gasi echilibrul.

De la prima mea expeditie au trecut multi ani si am trecut si eu prin multe. Visul meu cel mare se pare ca s-a schimbat, Everestul atat de mult dorit parca nu mai are aceeasi valoare pentru mine ca la inceput.

Societatea tot mai artificiala si tot mai ipocrita s-a mutat la poalele Everestului in Tabara de Baza si daca pornesti din Romania sa inspiri tot ce poate oferi Tibetul, la poalele celui de al treilea pol al pamantului, te vei izbi de multi oameni veniti din Occident si din tari cu cele mai tari echipamente, cu tone de corzi, cu armata de serpasi, cu tehnologie, televizor, plasma etc. Sa cucereasca din nou si din nou Zeita mama a pamantului. Iar in toata treaba asta parca se pierde tocmai pentru ce ne aflam acolo, la baza celor mai inalte piscuri din lume.

Oricat de mult imi doresc sa fiu si eu unul dintre cei care pun piciorul unde a ajuns Tenzing, Norgay si Hillary, muntele de mult nu mai este muntele lor…

Nanga Parbat este un altfel de munte, in Pakistan unde din start vine mult mai putina lume. Aici situatia este diferita si lasand la o parte ambitiile copilaresti, am ajuns la concluzia ca nu m-as angaja sa particip nici in circuitul Seven Summits, nici sa iau toti optmiarii la rand, nici Seven Vulcanoes, ceea ce ma atrage cu adevarat, piatra rara si pretioasa, muntele complex, frumusetea in combinatie cu tehnica si bineinteles pericol, este Nanga Parbat.

Am scris toate acestea pentru ca doar astfel va puteti da seama cat de greu este sa renunti.

Anul acesta linistea care domnea la poalele muntelui Nanga Parbat a fost intrerupta doar de cateva voci.
Doi americani, un roman si cativa porteri, cu bucatar si ajutor de bucatar.
Aproape inedit in istoria optmiarilor doar trei alpinisti, incercam sa ne croim o cale spre varf, in conditii din start nefavorabile asa cum vedeam si noi dar cum ne spuneau si localnicii.

Desi era normal sa ne unim fortele, din primele zile mi-am dat seama ca americanii nu sunt acei parteneri cu care eu doresc sa efectuez o astfel de ascensiune riscanta si le-am spus frumos ca eu prefer sa ma catar singur, bazandu-ma pe propria tehnica si forta.

Sa cateri solo inseamna echilibru interior, prezenta de spirit, forta si nebunie, dar asta e normal, de fapt cu totii suntem un fel de nebuni care plecam din caminul calduros sa urcam versanti cu gheata si zapada in Iulie, cand acasa e vara si litoralul e plin.

Dupa ce esti cu nervii incordati si esti atent la orice miscare, pentru ca o simpla greseala poate fi fatala, se apropie seara.
Zapada e din ce in ce mai mare si incepe sa ninga, se depune repede zapada si riscul de avalansa creste de la minut la minut.
Se intuneca, ninge abundent, ar mai fi 70 m pana la depozit, e intuneric si nu mai vad, e ceata, ninge tare si nici cu lanterna nu mai vad.

Trebuie sa ies in creasta unde e depozitul, acolo am tot ce trebuie, dar mai e mult. Pentru fiecare metru se da o lupta grea si zapada ajunge pana peste burta pe o panta foarte abrupta, oricand poate pleca. Iar dedesubt e gheata albastra.
Nu exista alta cale decat in sus, iar dintr-o data apar portiuni tari de mixt, hornuri cu zapada instabila si stanca friabila, sap cu manusa dupa prize, coltarii nu tin, pioletul nu agata nimic si nu pot asigura. Coarda de 60 m vine dupa mine dar nu am asigurat decat in regrupare, am 3 cuie de gheata.

Mai departe, dar unde? M-am ratacit, nu stiu cum, probabil ceata m-a derutat. Nu voi ajunge la depozit, nu voi avea lopata, cort.
Noroc ca am fost pregatit pentru orice si am materiale de bivuac, hai ca o scoatem la capat, e doar o noapte, dar ninge tare.
Ajung pe varful unui turn din creasta mult dorita si imi dau seama ca poate daca fac rapel ajung la depozit.
Fac rapelul, dar nu recunosc locul. Nu mai e timp, trebuie sa sap bivuacul cu oala.
Fac un mic locas si repede pun folia, dupa care scot multa zapada cu oala.
In sfarsit am un adapost, nu ma ninge, nu e frig si pot gati.
Toata noaptea ninge si a doua zi la fel, desi trebuia sa fie vreme buna.
Continui ascensiunea si avansez 10 m pe ora, zapada e pana la gat.
Stiu ca daca ajung spre Tabara 3 va fi mai bine. Mai trece o zi.

Seara se apropie, din nou instalez cortul intr-un loc unde cortul sta in cuie de gheata, iar eu dorm asigurat tot in piton de gheata.
Dimineata totul e bocna si iti trebuie oaresicare determinare ca sa iesi din sac. Trebuie sa profit de frig, poate zapada va fi tare. Incep sa gatesc sa impachetez, iar la final am cortul dublu pentru ca totul e inghetat. Da-i mai departe, de la locul de cort, primul pas, zapada pana la brau.

Nu pot, trebuie sa ies pe o panta de gheata unde e mai greu, dar macar avansez.
Aveam patru depozite, totul pregatit pentru ultima ascensiune, mancare pentru doua saptamani pe sus, gaz, corturi, echipament tehnic pentru fiecare parte dificila si slanina de Sincrai de la Joe.

Coltarii mei erau luati de avalansa si am catarat cu coltarii ultrauzati ai porterului. Trebuia sa cobor pentru coltarii noi care imi vin in Tabara de Baza, dar brusc se strica si vremea, se face foarte frig, umed si ninge abundent.

O coborare lunga pana in Tabara de Baza, iar pericolul de a fi luat de o mare avalansa atarna asupra mea in fiecare moment, exceptand Kinshoffer Wall.
Trebuia sa fie vreme buna si ninge de rupe.
Abia ma intorceam pe urmele mele si ma rugam sa mai vad indicii.
Pentru a putea urca spre varf ar fi nevoie de 5 zile bune si asta cu indulgenta pentru ca vremea rea te prinde la coborare, exact atunci cand esti ultra obosit, intre Tabara 3, Tabara 2 si Tabara 1, care e cea mai riscanta parte a traseului, dar hai sa zicem ca e ok daca conditiile ar fi fost bune.

E o mare diferenta intre conditiile existente pe munte si vreme.
Poate fi soare 5 zile daca pe munte exista rezultatul a o luna de ninsori cu zapada mare si instabila.
In astfel de conditii ar fi fost nevoie de 10 zile bune ceea ce nu ar fi imposibil, dar se pare ca anul acesta nu se mai arata asa ceva.
Decizia de a abandona totul, a fost una foarte dureroasa, aproape o durere fizica. Imi curgeau lacrimile cand am desfacut Tabara 1 si am salvat ce s-a mai putut. Dintr-odata ma simteam, fara motivatie si faceam totul teleghidat. Eram ca un drogat si totul era greu de executat. Pe drumul spre Tabara de Baza am facut multe pauze, nu pentru ca eram obosit ci pur si simplu eram pe terenul nimanui, 2 pasi inainte si o privire spre munte inapoi.

Pana atunci eram setat puternic sa lupt, sa improvizez, sa ma conserv, sa am grija sa supravietuiesc si dintr-o data se termina totul.
Ma asteapta un drum lung pana in Tabara de Baza, apoi trekking-ul pana jos, apoi cu jeep-ul pana in Chillas, apoi spre Islamabad, doua avioane si Budapesta – Arad cu masina, o nimica toata.

Acasa ma asteapta multe lucruri frumoase, multa iubire, tot ce am cladit pentru a avea un camin. Ma asteapta Mini, care zi si noapte a fost pregatita sa transmita date despre vreme si sa ma ajute cu intermedierea intre agentie si dorintele mele extra: coltari, mancare etc. Desi distanta era mare, trup si suflet eram impreuna si imi dau seama cat de mult este in spatele acestui cuvant “Te iubesc”. Pentru Mini era mult mai greu acasa; si pentru Monty care ma iubeste foarte mult. Dintr-o data voi fi intr-o alta lume. Din nou prin aeropoarte, voi simti mirosul de parfum de calitate, unde totul e Duty-free. De aici, satul Kachal prin care am trecut este foarte departe cu toti oamenii care traiesc in conditii cum multi europeni nu-si pot imagina. Acolo, oamenii, copacii si animalele sufera impreuna de foame, arsita si lipsa unor conditii minime. Ma simteam de-a dreptul ciudat cand am impartit copiilor ciocolata care mi-a mai ramas, iar ei o primeau de la mine, se uitau in ochii mei, dar nu prea stiau ce le dau, de aceeea nici nu se inghesuiau prea mult. La un moment dat a venit o fetita cu fratiorul in carca, s-a uitat la mine si am inteles toata viata ei din priviri. Dintr-o data m-am simtit trist pentru ca ar merita o viata mai buna, la fel ca toti copii din lume care duc lipsa de tot ceea ce noi avem. Ma simteam ciudat pentru ca nu pot face mare lucru si intr-un final am pornit spre vale.

Desi eram trist si un pic daramat, imi dau seama ca de fapt sunt un privilegiat. Am avut sansa sa cunosc lumea de sus, o lume unde ai intalnire cu tine insuti, iar ceea ce te inconjoara te pune pe ganduri serioas. De acolo nu te poti intoarce la fel, pentru ca sunt “filtre de polarizare” si cu cat folosesti “iso potrivit”, cu atat imaginea este mai clara, mai aproape de realitate.
Vremea nu este niciodata rea, e doar asa cum este, iar noi putem urca muntele sau nu, in functie de ea.
Experienta pe Nanga a fost o lectie de viata si ajunge ca sa stiu doar eu ca pot, iar urmatoarele expeditii depind de niste hartii, adica banii.

Chiar daca de data asta nu am atins varful dorit, calea spre el m-a invatat multe despre mine, scopul de fapt pentru care ne punem coltarii in picioare.

Ma voi intoarce, pentru ca de fapt asta imi doresc cel mai mult si mi-am dat seama ca nu conteaza muntii la gramada, conteaza doar unul iar pe acesta daca il doresti cu adevarat, anul urmator, cu siguranta vei fi din nou la baza lui, sa il urci, cu mai multa experienta si poate mai mult noroc privind vremea.

La anul doresc sa fac o echipa din Romania, cu care sa vorbim aceeasi limba. Ştiu ca ne vom simti bine, iar munca nu va fi zadarnica.

Islamabad 02.07.2012

PS. In anul 2010 am participat intr-o expeditie pe K2, multi dintre voi stiti deja. S-au intamplat multe, iar la sfarsit am scris un articol, la indemnul colegilor cazahi, despre o intamplare nefericita, despre ascensiunea lui Christian Stangl. Desi omul mi-a fost intotdeauna foarte simpatic si am o stima pentru el si tot ce a realizat in viata, imi pare rau, dar la K2 a facut o greseala care i-a stricat mult imaginea, mai ales ca este un alpinist foarte cunoscut.

Soarta este foarte interesanta si asa a fost sa fie, sa ne reintalnim dupa doi ani in acelasi hotel din Islamabad.

Am avut o discutie amicala si nici un cuvant nu a rostit despre articol.

Eu in continuare il stimez pentru ca este un mare alpinist si simplul fapt ca incearca K2-ul a cincea oara, spune mult despre vointa si perseverenta.

Eu ii doresc succes pe K2, mai ales pentru ca stiu cata munca, sacrificiu si energie inseamna o astfel de ascensiune, iar daca cineva se intoarce a cincea oara acolo, chiar merita succesul pe deplin.