Ganduri de incheiere


Foto: Minerva Vincze

Cel mai frumos in viata este faptul ca in fiecare zi avem posibilitatea de a incepe ceva nou. Legat de  orice planuim, asteptam, incepem, ne bucuram, ne ingrijoram.  La un moment dat, vine timpul cand tragem o linie. Toate aceste etape sunt importante si au rostul lor. E minunat sa incepi sa visezi, sa incepi sa concepi un plan, e o perioada frumoasa cand astepti sa vina ziua cand incepi sa indeplinesti visul. Bucuria e de nedescris cand simti ca reusesti, iar ingrijorarile si teama de necunoscut sunt ceva normal, reprezinta acel condiment fara de care totul ar parea gri, tern.

Totul are un sfarsit, iar asta pentru cei care nu vor inceta sa planuiasca, sa viseze, intotdeauna va insemna un nou inceput. Planuri noi, o noua perioada de asteptare… Viata e minunata si merita traita cu pasiune. Tot ceea ce am trait prin aceasta scurta calatorie “intre cer si pamant”, in istoria alpinismului, m-a marcat si voi avea nevoie de un timp sa pot prelucra toate experientele traite. Pana acum nu de mult faceam cate un traseu pe an (gen Peretele Nordic al Eiger-ului) si apoi traiam cel putin un an hranindu-ma din aceasta experienta.

In cadrul acestui proiect am facut 16 trasee in Alpi si mi-am deschis orizontul mult mai mult decat puteam sa visez inainte. Nu a fost usor si de multe ori mi-a fost frica. De la baza, pe topo-uri, traseele sunt doar niste linii imaginare in pereti si versanti, dar in realitate, metru cu metru, priza cu priza, trebuie trecute toate pasajele. Marea majoritate a traseelor le-am escaladat in conditii vitrege, asa cum s-a putut si am lasat mult de la mine pentru a avansa in proiect. De multe ori mi-am pus intrebarea cum voi putea trece un pasaj cap de coarda iar cand eram secund ma gandeam cum a putut capul de coarda sa treaca pe aici… Ne-am catarat concomitent, am folosit mult toate stilurile de catarare invatate si exersate, ne-am schimbat cand unul din noi nu mai suporta presiunea care o simte cel care urca primul. Am improvizat cum puteam pentru siguranta si pentru a-l ajuta pe celalalt.

Timp de doua luni simteam intens ca viata atat de pretioasa noua depinde de colegul de coarda, care ori se afla la zeci de metri dedesubt, ori tocmai trece un pasaj dificil cu riscuri mari de-a cadea, iar increderea in coechipier si in fortele proprii a fost esentiala. In timp ce ochiul era in vesnica cautare a urmatoarelor pasaje, iar mintea era setata sa le rezolve cat mai eficient, angajamentul pentru fiecare traseu in parte, pentru fiecare lungime, a insemnat o solicitare foarte mare pentru echipa. E foarte greu, aproape imposibil de exprimat, ceea ce simte omul acolo, in mijlocul unui perete, la sute de metri inaltime, in hornuri inghetate, in pasaje delicate, cateodata ude. In fisuri, in pozitii de echilibru pe prize mici, sau atunci cand Muntele se descarca de pietre si gheata, iar acestea, cu sunetul unui avion de lupta, se napustesc sa mature versantii. De fapt este diferenta intre a povesti sau a ti se povesti, iar pentru ca din ascultator sa devi povestitor trebuie sa treci prin aceste experiente.

Prima data au fost muntii, apoi am aparut noi, oamenii, care am modificat totul, am transformat pamanturile, am taiat si  continuam sa taiem padurile, am limitat caile naturale ale animalelor si le-am redus spatiul vital la aproape inexistent. Vanam tot ce se poate, am exterminat sute de mii de zimbri care strabateau liber preeria americana, astfel punand capat unei culturi bazate pe relatia profunda dintre om si pamantul mama. In conflictele dintre popoare folosim arme care produc adevarate dezastre ecologice. Am facut mii de tuneluri prin munti, am construit cladiri gigantice, am creat insule artificiale acolo unde nu erau, am facut partie de schi in desert si multe altele. Toate acestea, folosind o mare parte din resursele planetei, care ar fi suficiente pentru toata omenirea. Noi insa, vrem sa folosim ACUM, totul. E o competitie incredibila in care ii impingem pe copiii nostri pentru a se descurca in jungla creata de mana omului. Am construit societatea perfecta, cu sisteme de comunicare avansate, cu supertehnologii si simtim ca ne pierdem tot mai mult printre toate acestea. Desigur, aparent, viata e mult mai simpla decat acum cateva sute de ani, avem case termoizolate, apa curenta, acces direct la orice informatie, iar celalalt capat al lumii e la o apasare de tastatura. In schimb, adevaratele valori se pierd tot mai mult si de aceasta au grija corporatiile gigant, cum sunt bancile, televiziunile si fabricile de medicamente, care au in principiu aceeasi metoda de a influenta lumea. De cand exista omenirea, nu a existat niciodata un sistem social care sa nu fi fost bazat pe frica. Televiziunea insufla zi de zi acest lucru prin fel si fel de metode subtile, studiate din punct de vedere al psihologiei maselor. Fabricile de medicamente ar da faliment daca dintr-o data populatia ar constientiza ca are posibilitatea de a se trata cu remedii naturale. Daca nu s-ar indopa in permanenta cu fel si fel de produse chimicale cu multiple reactii adverse. Nici bancile nu ar mai putea sa aibe puterea absoluta asupra populatiei in momentul in care fiecare individ in parte ar refuza sa fie sclavul unui astfel de sistem. Suntem antrenati din ce in ce mai mult intr-o competitie care ne impinge spre compromisuri pe care la inceput nici nu le observam. Din cele douazeci si patru de ore ale zilei dam tot mai mult de la noi, folosind timpul pentru ce trebuie si nu pentru ceea ce am dori sa facem cu adevarat. Uitam de noi si pasiunile noastre, incercand sa tinem pasul cu ritmul nebun al lumii. Oriunde ne-am afla si pentru asta nu e nevoie sa ajungem la peste 8.000 m, aerul e din ce in ce mai rarefiat, oxigenul e tot mai putin si noi respiram tot mai greu. Ne apasa plamanii si nu stim ce se intampla. In loc de oxigenul atat de valoros pentru viata, aerul e suprasaturat de meschinarie si de ipocrizie. Am creat intr-adevar lumea perfecta, lumea in care aproape nimic nu e ceea ce pare, dar incercam sa fim naturali.

Alpinismul e o cale si sunt nenumarate cai, diferite de cele obisnuite. Am invatat de la cei dinaintea noastra ca niciodata sa nu parasim calea obisnuita pentru cea necunoscuta. Insa pentru a gasi adevaratele valori, fiecare din noi ar trebui sa-si gaseasca propria cale, sa aibe curajul sa iasa din starea de comfort, sa exploreze si sa descopere, sa-si construiasca propria poveste. Chiar daca societatea are nevoie de cetateni obedienti, calea spre evolutie personala este alegerea fiecarui individ in parte.

Timp de doua luni m-am simtit privilegiat si am incercat sa fiu departe de toate lucrurile negative amintite mai sus si m-am hranit cu frumusete. M-am simtit foarte mic intr-o lume de mari proportii si tot ceea ce am invatat este ca fac parte din ea, ca nu sunt strain.


Foto: Minerva Vincze

Natura, muntii, tot ce exista face parte din intreg iar noi suntem o parte din acesta. Cand agresam o parte din intreg, ne atacam pe noi insine, iar cand aruncam gunoaie peste tot, de fapt nu avem nici un pic de respect pentru noi insine.

Cand eram copil citeam despre cei ce cucereau adancurile marii, despre cei ce strabateau oceane pe o pluta si despre cei ce urcau verticalele legati la brau cu o funie de canepa. Cu mintea de atunci, vroiam sa fiu si eu Cousteau, Heyerdahl, stapanul lui Colt Alb, sau unul din marii alpinisti ai vremii. Copilul din mine nu a disparut nici acum, si sper sa nici nu pierd vreodata aceasta calitate, insa daca pana acum ma aflam in cautarea altor personalitati, acum stiu ca de fapt totul decurge spre a-ti gasi propria personalitate.

Filarea corzilor printre degetele inghetate, de sute de ori, peste 16.000 m parcursi in verticala, responsabilitatea pentru viata si coechipier, momentele de bucurie, prietenie, deceptie, angajament si curaj, frica, zambetul sunt doar mijloace prin intermediul carora vom afla cine suntem cu adevarat. Suntem o parte din intreg, iar in momentul in care constientizam aceasta, vom inceta sa mai atacam natura, nu vom mai privi nimic ostil in jurul nostru. Vom trai acea libertate si pace pe care o simt cei care nu cunosc metodele razboiului.

Pe tot parcursul proiectului, dincolo de sponsorii fara de care nu puteam duce la bun sfarsit “Maratonul marilor pereti”, am avut sprijinul unor oameni care au stat in spatele nostru si care ne-au sprijinit cu tot ce puteau ei mai bine. Ajutorul lor este la fel de valoros, chiar daca este poate doar moral.

In primul rand as dori sa ii multumesc sotiei mele, lui Mini, pentru tot suportul care l-a dat pentru buna desfasurare a proiectului, pentru sprijin moral, pentru orele petrecute in fata tastaturii, pentru munca depusa la articole, fotografii, mancare buna si multe altele.

As dori sa-i multumesc lui Michael Pupeza pentru intermedierea cu firma Grivel, pentru prietenia si increderea care ne-a acordat-o si pentru ca a fost sustinatorul din umbra, al acestui proiect. Ne-a urmarit, ne-a indrumat si mai ales ne-a ajutat cu schite si descrieri. De-asemenea as dori sa-i multumesc si lui Eugen Popescu, pentru transportul echipamentului de la Grivel.

Totodata as dori sa le multumesc pentru tot sprijinul acordat: Leslie Fucsko – pentru prietenie si informatii despre trasee; Francois Damilano si Monica Cardot Andrei, de-asemenea. Lui Adi Glavan, Dan Vasilescu, Doru Ianculescu, Liliana Becea, Vasile Cipcigan, Radu Ponta, Rita Vincze, Ramona Covaciu. Lui Nagy Gabriel si Aurel Salasan, pentru antrenamente. Lui Nadia si Victor Timbus, Alina si Szilard Sandor, Nadina si Catalin Carausu. Lui Nora Barbut, Calin Nica, Florin Gogu. Lui Silvia Murgescu si Catalin Pobega pentru informatiile legate de Creasta Integrala Peuterrey.

Multumim familiei si tuturor celor care ne-ati ajutat cu problemele casei timp de doua luni si jumatate in care am lipsit.

Multumiri deosebite Giuliei Tempfli si lui Peti care ne-au suportat in micutul lor apartament cu bocanci (ciorapi murdari), corzi, pioleti, cu tot harnasamentul si cu biroul improvizat, de unde am pus informatii pe site.

Nu in ultimul rand as dori sa-i multumesc lui Joe Indianul, pentru participarea in acest proiect si lui Cristian Tzecu pentru acele doua trasee minunate pe care le-am trait impreuna.


Foto: Minerva Vincze

Va multumesc tuturor celor care ati urmarit desfasurarea proiectului, ne-ati scris si transmis gandurile de bine, ne-ati tinut pumnii stransi si ati urcat impreuna cu noi in toti cei 16 pereti.

Dincolo de performanta si de locul ei in alpinismul autohton, a fost o experienta unica care ne-a oferit peisaje de neuitat, trairi profunde si dobandirea increderii in fortele proprii. Mai sunt sute si sute de trasee care asteapta sa fie urcate si nici daca as vrea, nu mi-ar ajunge o viata intreaga pentru a le parcurge pe toate. Am gustat un pic din toate, am facut o scurta calatorie prin istoria alpinismului, cate o povestioara a celor care au pornit in anii de inceput. Daca primii alpinisti isi ridicau privirile spre munti cu dorinta de a cuceri, acum  stim ca in munti nici nu se poate pune problema de cucerire. Pentru aceasta descoperire, in schimb, este nevoie de experiente proprii care nu sunt planificate.

Printre ploile de toamna care deja au inceput, va doresc ture frumoase de bicicleta, cu soare, lumina buna la fotografiat in culorile de toamna, versanti care scot aburi, prima chiciura pe copaci, prima zapada, vestitor pe creste a anotimpului alb.


Foto: Gaby Nagy