Am escaladat traseul lui Michel Piola – O Sole Mio, ED, 7+, in combinatie cu prima parte a traseului “Directe Des Grandes Capucines”, ED superior, 450 m, 14 LC.

Maratonul Marilor Pereti - Grand Capuccin

Dimineata era ceata deasa, nu se vedea nimic, trebuia sa asteptam sa se ridice un pic ca sa vedem incotro mergem. In sfarsit s-a facut o fereastra si astfel macar am putut identifica directia buna. Grand Capuccin – aici s-a catarat Bonatti, Catherine Destivelle, Alex Huber, Michel Piola si multi altii de care am auzit. Este ca o lumanare uriasa, cu multe fisuri, fete, tavane. Iar de la refugiul Torino pana la baza se face cam o ora.

Traseul propus a fost “O sole Mio”, realizat de marele alpinist si catarator Michel Piola. Un traseu modern, unde in majoritate exista doar regruparile iar restul depinde de talentul cataratorului de a asigura lungimile cu mobile. Cu cat ne apropiam mai tare “lumanarea” crestea si am observat o fisura, o linie pe care o puteam combina cu traseul nostru, avand in vedere ca primele lungimi pe traseu ar fi fost prea usoare si nu porneau de la baza. Am ales bine, am facut patru lungimi de neuitat, era un pic de soare si cataratul a fost un adevarat cadou. Dupa lungimile de “introducere”, am intrat in traseul propriu-zis, unde pasajele erau din ce in ce mai tari, gradul 7+ sustinut, dar frumoase, un adevarat “balsam” pentru suflet.

Zsolt

Maratonul Marilor Pereti - Grand Capuccin

Maratonul Marilor Pereti - Grand Capuccin

Vremea in schimb a devenit din ce in ce mai rea, sufla vant rece si dadea semne de furtuna, iar noi avansam lungime cu lungime dar parca nu se mai apropia varful si tot apareau noi si noi pasaje tari de rezolvat. Joe le-a trecut cu indemanare si cand rafalele erau prea tari ca sa se tina pe prize, se mai odihnea, insa le-a trecut la liber, la fel ca in toate traselee de pana acum.

Joe

Maratonul Marilor Pereti - Grand Capuccin

Mie mi-au inghetat mainile pe prize, nu mai simteam nimic, iar cand sangele s-a pus in miscare urlam de durere. Imi cautam cate un loc de odihna si incercam sa-mi incalzesc degetele, dar fara succes, iar urmatorii metri simteam din nou aceeasi durere. Ma cataram mai departe, dar nu simteam nimic si ca sa nu pierdem timpul recunosc ca m-am tras de doua bucle. Simteam ca vine ceva rau. Ajungem pe varf, nu se vede nimic, bate vantul tare, e foarte frig, tremur ca o frunza.

Zsolt

Maratonul Marilor Pereti - Grand Capuccin

Joe

Maratonul Marilor Pereti - Grand Capuccin

Zsolt

Maratonul Marilor Pereti - Grand Capuccin

Joe

Maratonul Marilor Pereti - Grand Capuccin

Aveam la mine steagurile cu sponsorii dar nu am apucat sa pozam decat rapid o poza document si repede la vale. Retragerea se face pe linia traseului cu posibilitate de a folosi si regruparile din ruta Elvetiana din cand in cand. La primul rapel s-a agatat coarda iar Joe a urcat inapoi sa recupereze coarda. Atunci s-a declansat si furtuna. Grindina puternica, lapovita si vant foarte puternic. Tremuram din tot corpul si retragerea a fost una crunta. Orele de retragere mi s-au parut o vesnicie, iar coarda s-a agatat inca de doua ori. Nu ne gandeam decat sa supravietuim, stateam uzi leoarca, agatati in regrupari iar din cer turna cu galeata. Nu ne puteam misca decat printre rafale. Fizic, de mult simteam ca e depasita faza, doar mental stiam ca nu putem ceda.

Zsolt

Maratonul Marilor Pereti - Grand Capuccin

Joe

Maratonul Marilor Pereti - Grand Capuccin

Lungime cu lungime coboram si ne rugam sa nu se agate corzile din nou, sa treaca nodul si capatul liber, iar cand s-a agatat, ne gandeam sa abandonam o coarda. Nu aveam timp de pierdut, tuna si fulgera, iar noi eram cu tot echipamentul pe noi. Aveam bocancii uscati, lasati la baza traseului, trebuia doar sa ajungem acolo si asta nu era asa usor, pentru ca nu era pe linia traseului. Pana la bocanci trebuia traversat pe o zapada nesigura deasupra unei rimaie cam o lungime de coarda (60 m). Rapelam mai departe si speram ca mai jos nu bate vantul asa de tare. Pe orice pragulet s-a depus zapada si noi stateam in espadrile ne mai simtindu-ne picioarele, iar in timp ce rapelam apa curgea din coarda pe mine si nu reuseam sa ma incalzesc si iar faceam dus cu apa rece. Faceam exercitii de respiratie si ma concentram sa nu se raceasca corpul. Singura sansa de supravietuire a fost miscarea continua, sa filam corzilor cat mai repede, lucram ca furnicile. Organismul arde ultimele resurse si practic caldura vine din rezerve. Mainile imi erau inghetate si chiar daca situatia nu era similara ma gandeam la Toni Kurtz. Imi ziceam: Nu trebuie sa ma gandesc, sunt ganduri negative – la bocanci – trebuie sa ajung cat mai repede la ei.

Picioarele nu le mai simteam de mult, asa ca nu mai conta daca intram in zapada cu espadrilele, cautam doar sa avansez cat mai rapid spre bocanci. Am luat bocancii, i-am agatat de mine si unde ar fi trebuit sa rapelez pe coarda, neavand din ce, m-am descatarat cu pioletii si am fost pe cat posibil de atent. Am intrat intr-un ritm de mars fortat spre cabana si asa ne-am mai incalzit, simtind ca va fi bine chiar daca se lasa intunericul. Intrati pe usa cabanei dintr-o data s-a schimbat totul. Ceai cald, supa, vin rosu si un pat. Sunt lucruri simple, dar pentru noi, atunci a insemnat viata. Nu voi intelege niciodata pe cei care spun ca au cucerit un munte. E de ajuns o mica furtuna ca “turturii sa-si sufle nasul” si situatia sa devina dramatica, asa cum scria Heinrich Harrer in cartea lui despre Eiger. In alpinism nu exista cuceritori ci doar oameni care parcurg trasee in cea mai mare parte, calatorii profunde in adancul sufletului.

Ii multumesc lui Joe pentru participarea la acest proiect. Timp de o luna jumatate am facut bagajul de zeci de ori, am descifrat topou dupa topou, am rezolvat sute de pasaje delicate, am strans mana de 13 ori pe varfurile Alpilor si am catarat peste 10.000 m in verticala, in marii pereti. Am trait macar o mica parte din povestile de odinioara a marilor alpinisti si ne-am aplecat capul cu respect in locul unde se odihneste Terray si Lachenal.

Mai departe voi continua proiectul cu bunul  meu prieten, Cristi Tzecu.