La tendor

Aveam vreo 16 ani, eram in clasa a zecea si asa cum e firesc la varsta asta cautam si eu o directie. Erau alte vremuri pe atunci iar libertatea individului reprezenta o problema pentru cei aflati la putere.

Copii nu stiu multe despre libertate, pentru ca lumea lor este oricum libera iar rautatea care o percep din partea adultilor nu o inteleg. Instinctiv cautam ceva, o activitate, un stil de viata ceea ce ma purta departe de acele bariere pe care le percepeam la scoala. In Arad, pe atunci, a inceput o miscare foarte puternica de turism de masa, iar in programul excursionistilor era inclus si o initiere in alpinism.

De la unchiul meu si prietenii lui, membrii fondatori ai clubului Sanatatea Arad, in legendarii ani ’60 auzisem multe povesti despre alpinisti, speologi, scarite, nodul bulin si vestitele alpiniade din Bicaz, Piatra Craiului si Bucegi. Povestile erau cu atat mai fascinante deoarece le ascultam noi copii chiar la gura sobei in refugiul Gentiana, soba care pe atunci fumega de nu ne mai vedeam in incapere. Pe atunci in fiecare primavara am petrecut cate o saptamana la schi de tura prin Retezat si incarcati cu energie, detasati de viata cotidiana ne-am intors bronzati fiecare la scoala. Erau cele mai fascinante vacante si acum, cand pot sa spun ca am umblat ceva prin muntii lumii imi amintesc cu drag de acele vremuri.

Sambata fiind zi de lucru, iar pentru copii, zi de scoala abia asteptam duminica sa urc si eu in tren cu cei de la Veniti cu Noi (asa se cheama asociatia turistilor) si sa pornim spre Radna o localitate la 30 de km de Arad unde pe atunci intr-o fosta cariera abandonata aveam un perete pentru exercitiu. Calatoria cu trenul avea si ea farmecul ei, aglomeratie, mirosuri caldura sau frig, dar ce mai conta, noi eram fericiti oricum iar treaba cu nasul era cireasa de pe tort. Initierea in alpinism s-a rezumat la un rapel si cateva explicatii despre saracaciosul echipament pus la bataie, dar ziua aceea de mai in anul 1988 mi-a schimbat viata. Am descoperit “focul”, “roata”, “becul” si chiar daca nu aveam nici macar un capat de coarda ma simteam alpinist. Lumea era a noastra. Excursia, iesirile insemnau oxigenul fara de care nu exista viata.

Cu noile cunostiinte si ambitii l-am catutat pe unchiul meu si pe Walter si ii trageam de limba despre alpinism. Vrand-nevrand mi-au povestit despre trasee, dar mai ales despre un traseu, visul alpinistilor din tara, un traseu al carui nume este deosebit. Fisura Albastra imi suna la fel de misterios si romantic ca titlul romanului scris de Jack London, “Chemarea Strabunilor” sau cel mai cunoscut roman scris de Karl May “Comoara Lacului de Argint”. Rapid mi-am pus la o parte gandurile mele cu Himalaya si ma gandeam, oare eu as putea escalada Fisura Albastra?!

De ziua mea, la 17 ani am primit o carte scrisa de Walter Kargel “Drumuri spre Culmi”. Rasfoind cartea am gasit harta spre comoara cautata, schita Fisurii Albastre. Traseul se afla in cel mai inalt perete din tara, Peretele Vaii Albe, are 17 lungimi de coarda, o inaltime ce eu nici nu o puteam percepe pe atunci, iar undeva este mentionat un pasaj, La Tendor. Am studiat schita traseului, gradele mentionate si daca cumva am facut cunostinta cu cineva despre care am aflat ca a reusit ascensiunea Fisurii Albastre, ma uitam la el ca si cum ar fi urcat Everestul. Pe atunci toata dorinta mea, a unui adolescent de 18 ani s-a indreptat spre acest traseu, iar abordarea de autodidact mi-a luat mult timp si m-a pus de multe ori si in pericol.

Trenul s-a oprit in gara Busteni era racoare dar senin, aveam 20 de ani mi-am ridicat privirea spre peretele Vaii Albe si simteam la fel de mare teama cat si atractie sa urc acolo sus. Inca nu vazusem un perete asa de inalt si ma gandeam daca voi putea catara asa de mult, daca voi rezista pana la capat. In timpul ascensiunii ma gandeam la pasajul din carte, “La tendor”, dar surprinzator nu l-am intalnit pentru ca tendorul nu mai era acolo. Nu mai stiu cum am trecut pasajul fara tendor, dar imi amintesc de senzatia cand atarnam in successiunea de tavane, cum abordam ultima lungime si cat de mare era bucuria cand am iesit. Bucuria si sentimentul de implinire era atat de mare incat mi-a tinut mult dupa reusita traseului, dar asa cum stim, varful este mereu departe pentru ca de pe varf vedem urmatorul munte poate mai inalt, mai impunator. Eram in cautarea noilor trasee ce imi reprezentau o noua provocare.

Strada Valea Alba am ajuns sa o strabat de multe ori, iar bocancii de proasta calitate m-au batut si ei pe mine. Dupa drumul lung spre gara, cu rani la calcaie si cu febra musculara, orice bancheta de tren era cea mai confortabila canapea la intoarcere. In Fisura Albastra m-am mai intors o data, cu alta experienta, deja pregatit pentru traseul Sperantei, un alt traseu legendar in peretele Vaii Albe, iar a doua oara pasajele cunoscute le-am abordat altfel.

Viata cateodata ne ofera surprize interesante si iata dupa 20 de ani stand la un pahar de vin rosu pe strada Valea Alba, Eugen Popescu un bun prieten, alpinist, legat si el sentimental de prizele si fisurile din Abruptul Bucegilor, imi povestea  de micul lui muzeu alpin. Eugen, mi-a dezvaluit ca tendorul cazut din Fisura Albastra a fost gasit de prietenul lui si acum e in sertar. Asteptam cu nerabdare sa mi-l aduca si intr-adevar am ajuns sa tin in mana piesa celebra cu care s-a trecut fisura dificila in lipsa friend-urilor moderne care le folosim acum. Ţineam in mana o bucata din istoria alpinismului romanesc, si vrand nevrand imi reveneau amintirile personale. Ma uitam pe geam si parca m-am vazut cu rucsacul incarcat si cu bocancii grei, urcand spre Caminul Alpin, mai apoi spre Masuratoarea Ursilor si Poiana la Verdeata.

Acum bocancii nu ma mai bat de mult, rucsacul e mult mai usor iar Fisura Albastra mea de acum e marea provocare care se afla in cel mai mare masiv muntos din lume Himalaya. 20 de ani au trecut de cand m-am legat in coarda cu coechipierul meu sub cel mai impunator perete din Romania. Dar nu voi uita niciodata bucuria pe care am simtit-o in Creasta Vaii Albe la iesire. Şi acum daca ridic privirea spre marele perete si spre “Circuri” simt acelasi respect, chiar daca mi-am incercat puterile in pereti mult mai mari. Ceea ce s-a schimbat  este doar sentimentul de necunoscut de atunci, cu sentimentul de acasa, de acum.

Nu stiu daca voi putea arata lui David (fiul meu) muntii din Himalaya, pe unde am umblat, dar cu siguranta cand vom ajunge impreuna la Busteni ii voi arata Fisura Albastra si ii voi povesti si eu povestea mea care pentru el va suna poate la fel de pe vremuri cum le-am perceput si noi copii imbujorati in Refugiul Gentiana.