Pe la ora 5, primusul mare a lui Muna Ibrahim, bucatarul expeditiei, a inceput sa duduie. De data aceasta insa pentru ultima data in Tabara de Baza. De fapt era un semnal galagios pentru toti, care ne indemna sa parasim comfortul sacului de dormit, sa ne strangem cortul, sa impachetam tot ceea ce ne-a mai ramas.

Dupa aproape doua luni si jumatate vom parasi acest loc, care a insemnat nu mai mult si nu mai putin decat Casa noastra pe ghetar. Inca nu ma gandesc prea mult la asta, fac ceea ce trebuie, impachetez si imi ridic privirea cu vreo 3600 m mai sus. Nu se vede, parca nici nu si-ar dori sa ne luam ramas bun.

K2, marea piramida, asa cum l-am vazut eu, este invaluit acum in nori.

O ultima cana de cafea “milick coffee”, asa cum spuneau serpasii, o poza de grup si nu ne mai ramane decat sa pornim spre Concordia.  Spre Concordia si spre o alta directie, poteci, drumuri care ne vor scoate spre civilizatie, spre o alta casa, cea de unde am plecat. Sentimentul pe care il simti in astfel de momente este de a dreptul cutremuratoare. Este un amestec de mare bucurie si totodata tristete cand te gandesti ca revi in lumea de unde ai plecat, ai visat si ai planificat expeditia. Inca te simti cumva pe terenul nimanui si asta nu are nici o legatura cu varful neatins. Indiferent de succes sau retragere, ceva s-a terminat, iar un nou inceput inca e departe.

O mare bucurie ca te intorci la Ea, cea care tot timpul te incuraja si spunea “tu poti sa faci asta!”.

Te gandesti cat de bine va fi cu prietenii, oriunde.

Dar pe langa bucuria ce anticipeaza revederea cu tot ce ai lasat in urma, te cuprinde nostalgia, si o usoara tristete. De fapt este despartirea de o noua lume, pe care abia am inceput sa o cunosc, o despartire cu gandul “la revedere”.

Trec pe langa tabara lui Fredrik, iar in locul corturilor au ramas doar niste movile, doar piatra si gheata. Aici era tabara lui Leila, iranianca care si-a vandut apartamentul pentru a-si indeplini visul cel mare. Mai sunt cateva corturi, Maxut,Vasili si Arman,  bucatarul, ies sa ne imbratisam. Merg mai departe, trec prin tabara coreenilor, a polonezilor. Patricia, doctorita poloneza il astepta pe Fredrick de fiecare data pe ghetar. Il privea cu admiratie cum reusea sa schieze printre avalanse pe abruptul versant al K2-ului.

O data coboram din tabara 3 si am vazut-o pe ea. Statea tot acolo, il astepta, dar de fapt stiam cu totii ca el nu mai vine…

Numai gheata si piatra si totusi e greu sa parasesti locul acesta.

Eram fericiti aici, oameni veniti din toate colturile lumii, pentru ca indiferent in ce limba ne intelegeam,  cu totii am trait visul nostru despre K2, aventura, speranta, prietenia si chiar dezamagirea. Am putut vedea cat de minunata este viata si totodata cat de fragila. Iar toate acestea s-au intamplat intre niste decoruri fantastice, unde ne gandeam cu totii “cat suntem de mici”.

In dreapta, inainte de a ma indrepta spre Concordia, ma mai uit odata spre Gilkey Memorial. Este ciortenul cu farfurii multe si fiecare poarta un nume. Ei nu se mai intorc si chiar daca nu mi-am pus problema unei farfurii cu numele meu, ma cuprinde o mare bucurie pentru simplul fapt ca traiesc. Si totusi ne luam ramas bun. Pentru scurt timp, norii permit ultima fotografie.

Este grandios, inca nu l-am vazut asa.

- Sa vin la anul?

- Tu stii…

- Ma mai gandesc.

- Eu voi fi aici si la anul si la anul…

Apas butonul pentru ultimul cadru. Hmm.. ultimul cadru, cat de relativ este totul.

Dupa doua zile de umblat pe ghetari, ne-am mai vazut o data, eu si muntele. Eram pe punctul de a trece pasul Gondogoro La iar K2 se inalta peste creste. Crestea tot mai mare, parca procesul de incretire in adancuri se accelera. Nu ma mai gandeam la un dialog. Am spus doar “la revedere!”.

Peste cateva minute, departe in vale, verdele care ne lipsea atat de mult, ne facea sa uitam de marsul cel lung, ghetarul ne purta 15 ore spre ultima tabara. Lanuri de grau si orez se leganau in adierea vantului, in fata noastra, simteam intens verdele, caldura si ma bucuram de orice. De fapt simteam ca am coborat la viata. De casa ne desparteau inca trei zile si multe de rezolvat, dar asa cum am invatat, totul trece odata.

Esec, succes, depinde de cum o interpretezi, depinde de dorinta gazetarilor de a pune accent pe conflict, pe tot ce este negativ. Varful, pentru care unii vand casa, altii renunta la servici, aducand sacrificii considerabile, varful pentru care unii ajung sa-si piarda viata, este doar un punct. Cei care urca pe munte doar pentru a ajunge intr-un punct nu inteleg rostul ascensiunii. Traseul, ascensiunea, lunile petrecute departe de ceea ce este familiar, calatoria isi lasa amprenta in viata fiecarui individ in parte. Telul suprem ramane insa intotdeauna acelasi, evolutia spirituala.

Acesta este motivul pentru care urci muntele, parcurgi traseul, iar acest traseu poate sa dureze 70 – 80 de ani.

Zsolt