Dragi prieteni, va multumesc pentru toate comentariile trimise, pentru atentia si timpul pe care l-ati acordat expeditiei si site-ului meu.

Tocmai m-am intors din aceasta expeditie in care am plecat cu mari sperante, cu inima deschisa fata de coechipieri, si cu respect fata de serpasii cu care am incercat sa facem tot ce se putea. Cand am plecat, am spus “sansa sa fie cu noi” iar asta nu s-a intamplat. Acest sezon a fost deosebit de rau si altii, care dispun de mai multi bani, poate de mai multa libertate, au si plecat cu gandul ca la anul se vor intoarce.

Noi de multe ori suntem predispusi sa privim doar performanta si uitam din cate incercari se realizeaza asta. Pentru o ascensiune reusita este nevoie si de o oarecare acceptare a riscului iar cat de ridicat este acesta depinde de pragul fiecaruia de suportabilitate.

Eu, totusi sunt de parere ca riscul pe care il acceptam este un risc controlat si in momentul in care apare semnalul de alarma, abia atunci suntem pusi in fata unei decizii. Incotro, spre varf sau la vale?! Nu a fost sa fie si asta este valabil pentru toata lumea care am petrecut timpul impreuna in K2 – BC, in asteptarea unei sanse.

Ceea ce s-a intamplat in expeditie, in mare parte ati putut urmarii, in masura in care eu cersind la altii telefonul ca sa-i pot da un bip lui Mini, ca sa stie numarul pe care ma poate suna inapoi, si sa publice stiri despre mine si expeditie.

Dincolo de tot ce s-a intamplat, marsul de apropiere, ture de aclimatizare, incercari repetate, echiparea taberelor, pierderi mari de echipament, conflictul profund dintre mine si George Dijmarescu, totusi aceasta expeditie a durat doua luni si jumatate, am parcurs o multime de kilometrii pe jos, am ajuns sa vad cea mai salbatica regiune muntoasa din lume, Karakoram, care este foarte diferita de Himalaya.

Am trait o experienta unica, ceea ce inseamna Pakistan, oamenii de acolo, situatia lor, modul lor de a trai. Am facut cunostiinta cu oameni deosebiti, alpinisti adevarati, cu experienta, cu 13,14 optmiari facuti, cu distinctia de piolet de aur, am putut vedea cum gandesc, cum lucreaza, cum se organizeaza.

Si intr-un final, am incercat de trei ori sa ajung, bineinteles impreuna cu echipa, in pozitia de a urca pe acest munte minunat, K2.

K2 nu este muntele ucigas, nu este cu rea vointa. Pur si simplu, aici in K2 vremea nu te prea ajuta, situatia fiind diferita fata de alti munti.

Depasind cu 611m cota de 8000, muntele este foarte inalt si totodata dificil, dar repet, aici, vremea face totul. Nici un pasaj de pe K2 nu este de netrecut iar rezistenta la altitudine este o chestiune de aclimatizare si de timp.

M-am intors cu fruntea sus, pentru ca stiu ca nu a depins de mine. Nu te poti impotrivi fortelor naturii si cine incearca, nu este nicidecum erou, ci isi risca viata pe degeaba. Fac parte din categoria de oameni care renunta foarte greu si cei care ma cunosc stiu bine asta, dar daca nu se poate (si eu m-am comvins de asta), renunt pentru ca astfel, poate alta data, vine o alta sansa.

In ceea ce urmeaza as dori sa impart cu voi niste trairi, in masura posibilitatilor de exprimare, cuvintele uneori, fiind prea banale pentru a exprima ce simti cand esti plecat 73 zile departe de casa, stand printre ghetari.

Va urma.

Zsolt